Separarea de cuplu implică un proces de adaptare compus din diferite faze care implică apariția unor manifestări emoționale de diverse naturi. Discrepanța dintre diferite cazuri se datorează influenței unei multitudini de factori. Ruperea sau despărțirea constituie un eveniment extrem de stresant capabil să genereze o impact emoțional considerabil asupra membrilor cuplului și a celor mai apropiați persoane. Este, prin urmare, un proces complicat, dureros și, în marea majoritate, de lungă durată. De asemenea, această etapă este caracterizată de prezența unor sentimente contradictorii care generează un disconfort intens în persoanele implicate. În ciuda faptului că conceptul popular de doliu a fost întotdeauna legat de o pierdere personală prin deces, este vorba despre o situație mult mai amplă care cuprinde procesul prin care o persoană trece ca rezultat al unei situații de pierdere; fie că este vorba despre decesul unei persoane dragi, o schimbare de domiciliu, pierderea unui loc de muncă sau chiar despărțirea unei relații. Din acest motiv, este posibil să se găsească o mare asemănare în răspunsul de afrontare la aceste situații atât de diverse. Înainte de separare se distinge o etapă de pre-despărțire în care se fac diverse eforturi pentru a evita această despărțire. Această perioadă poate fi foarte lungă și conflictuală, ceea ce va genera o serie de consecințe emoționale asupra persoanelor implicate. Pe de altă parte, prezența copiilor comuni generează un număr mai mare de dificultăți, fiind necesară luarea deciziilor împreună pentru a atenua consecințele emoționale pe care această despărțire le poate avea asupra copiilor. Cu toate acestea, această situație nu este întotdeauna posibilă datorită dificultății pe care o presupune, pentru unele persoane, dialogul după despărțire.
Principalele reacții față de despărțirea sentimentală Reacțiile emoționale în timpul proceselor de despărțire pot fi foarte diverse în funcție de diferiți factori, cum ar fi cauza despărțirii, faptul dacă despărțirea este neașteptată, suportul în timpul acestui proces etc. De asemenea, este necesar să se menționeze că, în ciuda existenței unor manifestări emoționale comune, cum ar fi tristețea sau anxietatea, este frecvent întâlnită o diferență între persoana care a luat decizia de a încheia relația și persoana care a primit această cerere. În primul caz, este obișnuit să apară teama, îndoielile, ușurarea și sentimentul de vinovăție, în timp ce în al doilea caz sunt mai frecvente reacțiile de neîncredere, negare, trădare, sentimentul de vinovăție pentru că nu au putut salva relația, scăderea nivelului de încredere în sine și pierderea siguranței. Pe de altă parte, există cazuri în care nu este o persoană cea care ia decizia de a părăsi pe cealaltă, ci este o decizie luată de ambele membri ale cuplului. În aceste cazuri, și chiar dacă a existat o înțelegere reciprocă, pot apărea, de asemenea, sentimente de disconfort, singurătate, negare sau sentimente de nostalgie, deoarece are loc o destrămare a legăturii cu persoana care era/este importantă. De asemenea, este necesar să se sublinieze faptul că consecințele negative rezultate dintr-o despărțire se produc și asupra persoanelor care iau decizia de a încheia relația sentimentală. În plus, aceste persoane pot deveni ținta mai multor critici din partea fostului partener și a cercului lor de prieteni și familie.
Principalele manifestări Sunt diverse consecințele care pot apărea după despărțire și, în fiecare caz particular, unele manifestări se remarcă mai mult decât altele. Este comun să apară unele dintre următoarele: Consecințe fiziologice. Pierdere sau creștere în greutate, oboseală, hipervigilență, uscăciunea gurii, plâns persistent sau tulburări ale somnului precum insomnie. Consecințe sociale. Pierderea prietenilor comuni, renunțarea la unele activități recreative pe care le-au făcut împreună, scăderea relațiilor cu prieteni și membrii ai familiei în cazurile în care există un puternic sentiment de apatie și absența dorinței de a se relaționa cu alții. Consecințe economice. Nivelul economic poate fi, de asemenea, afectat deoarece, în unele cazuri, cheltuielile sunt comune (chirie, facturi de utilități, mâncare etc.), iar persoana, după despărțire, trebuie să facă față tuturor acestor cheltuieli individual. Manifestări emoționale. Pot apărea sentimente de nesiguranță, gol interior, vinovăție, scădere a încrederii în sine, frici, fobii, anxietate sau furie, printre altele. Cu toate acestea, pentru unele persoane, despărțirea este însoțită de senzații de ușurare și de bunăstare emoțională, mai ales în relațiile dominate de conflicte.
Etapele în procesul de separare a cuplului Separarea de cuplu constituie un proces compus din diferite etape care pot varia în funcție de diferite cazuri. Astfel, nu înseamnă că toate persoanele trebuie să treacă prin fiecare etapă, deoarece depinde de interacțiunea cu numeroși factori care afectează modul de a face față acestui proces. De asemenea, este important să indicăm existența unei mari discrepanțe cu privire la numărul de etape care compun despărțirea. Înainte de despărțirea sentimentală, în mod general, apare o perioadă de deziluzie în care cuplul, sau un membru al acestuia, simte o nemulțumire față de celălalt. Această situație favorizează apariția conflictelor care generează o distanță mai mare între cei implicați. În plus, sunt frecvente fanteziile legate de despărțire, precum și evaluarea avantajelor și dezavantajelor acestei decizii. Această situație generează o instabilitate emoțională care de obicei duce la o gamă largă de reacții emoționale, cum ar fi anxietatea, îndoielile, furia, tristețea, etc. Etapa de pierdere și negare. Această etapă, care implică începutul despărțirii, este inundată de diferite reacții emoționale precum

Sinuciderea a devenit una dintre cele mai mari probleme și enigme ale societății actuale. Cu toate acestea, populația generală joacă un rol activ în prevenirea acesteia. Cum putem detecta intenția suicidară? Cum o putem preveni? Sinuciderea a devenit una dintre cele 10 principale cauze de deces conform Organizației Mondiale a Sănătății. Se estimează că în fiecare zi se sinucid 1.110 de persoane, iar sute de mii încearcă să o facă. Această problemă este prezentă în diferite culturi, religii sau poziții geografice, deoarece oricine poate simți la un moment dat că viața sa nu are sens. În ceea ce privește sinuciderea în Spania, s-a observat că această problemă cauzează moartea a 4000 de spanioli în fiecare an. Până de curând, a fost considerat un „dramă tăcută”, fiind un subiect care întotdeauna a fost acoperit sau ascuns din cauza stigmatului pe care îl genera. Cu toate acestea, tot mai multe persoane încearcă să rupă acest tabu, împărtășind deschis durerea lor pentru pierdere. Prin diferitele cercetări s-a observat că prevalența sinuciderii a crescut în ultimii ani, devenind una dintre principalele cauze de deces și, prin urmare, o problemă de sănătate care necesită o soluție urgentă. În ceea ce privește diferențele de populație, s-a descoperit că în multe țări există un număr mare de sinucideri între 15 și 29 de ani; cu toate acestea, cel mai mare procentaj este găsit în rândul persoanelor de vârsta mijlocie și a celor în vârstă. Pe de altă parte, s-a observat că, în timp ce bărbații au o prevalență mai mare de moarte prin sinucidere, femeile fac un număr mai mare de tentative. Motivul acestei diferențe de gen poate fi că bărbații folosesc de obicei metode mai letale și violente, ceea ce implică o probabilitate mai mare de a-și pune capăt vieții. Timp îndelungat sa împărtășit și s-a răspândit în mod social o concepție greșită despre sinucidere ca „dorința de a muri”. Departea realității, decizia de a pune capăt vieții nu este motivată de dorința de a muri, ci de dorința de a scăpa de o situație dificilă de gestionat. Astfel, nu ar fi dorința de a-și pune capăt vieții care motivează tentativa de sinucidere, ci dorința de a elimina durerea sau disconfortul provocat de o situație la care persoana nu găsește o altă soluție. De asemenea, s-a observat că mulți dintre cei care fac aceste tentative caută alinare față de sentimentul de povară față de ceilalți, rușine, vinovăție, respingere, pierdere sau singurătate. Factori de risc Există numeroși factori de risc care au fost asociați cu sinuciderea. Unele dintre acestea au o legătură mai clară, cum ar fi existența unor boli psihice, abuzul de substanțe, o boală fizică gravă, îmbătrânirea (deoarece este o perioadă marcată de pierderi personale, funcționale etc.), moartea unei persoane dragi, șomajul și alte probleme economice, problemele familiale sau conjugale, lipsa de proiecte de viață, tendința de a reînvia experiențe negative din trecut sau tulburări cronice de somn. Cu toate acestea, este necesar să subliniem faptul că de obicei aceste factori coexistă, astfel încât nu putem atribui o singură cauză. Pe de altă parte, există o serie de factori de risc care sunt asociați cu sinuciderea în perioada adolescenței: cazuri de sinucidere în familie, antecedente de autoagresiune, situații de abandon sau abuz anterior, apariția unui val de sinucideri în rândul tinerilor din comunitate, sfârșitul unei relații sentimentale, disponibilitate și acces la arme de foc. De asemenea, s-a descoperit o serie de factori mai legați de sinuciderea la vârsta a treia: să trăiești în casele copiilor, a fi văduv, singurătate, probleme sau dificultăți financiare, prezența unor tulburări psihologice grave în familie, în primele săptămâni după internare într-o casă de îngrijire. Procesul de suicid Deși tentativa de sinucidere și sinuciderea consumată sunt cele mai cunoscute și reprezentative forme ale acestui act, nu înseamnă că sunt singurele. De fapt, este un proces complet în care fiecare dintre etapele sale trebuie luate în considerare pentru a detecta momentul în care se află persoana și a începe o intervenție imediată. Astfel, sinuciderea este considerată un proces continuu care trece prin diferite etape sau expresii. Acest proces este alcătuit din patru forme diferite de comportament, care începe cu amenințările legate de comiterea sinuciderii, urmate de gesturi, tentativă și sinucidere consumată. De asemenea, ideile suicidare pot varia, existând diferite forme de prezentare: dorința de a-și pune capăt vieții („acestă viață nu merită”), reprezentarea sinuciderii, imaginarea comiterii sinuciderii, gândire autodistructivă fără un plan de acțiune, idee suicidară cu un plan nedefinit, ideare suici-dară cu planificare. Atunci când persoana a planificat toate acțiunile sau etapele pentru

Hărțuirea la locul de muncă sau Mobbing-ul este o situație mai comună decât credem și are consecințe grave în viața victimelor. Definim Mobbing-ul ca fiind acele situații în care o persoană sau un grup de persoane exercită un set de comportamente care hărțuiesc, umilesc sau agresează unul sau mai mulți angajați la locul de muncă, având consecințe grave pentru victimă atât în contextul de muncă (dificultate în îndeplinirea muncii, concedieri, reducerea salariului etc.), cât și în alte aspecte ale vieții sale (de exemplu, sănătatea). Scopul persoanei care hărțuiește este de a anula și distruge emoțional și intelectual victima, cu scopul de a o elimina din organizație, nefiind lăsate semne externe, cu excepția deteriorării progresive a victimei, care de multe ori este atribuită problemelor de personalitate, incompetenței profesionale sau presupuselor probleme psihologice. Astfel, a merge la muncă devine o provocare în fiecare zi. Hărțuirea morală la locul de muncă, cunoscută și sub numele de mobbing, poate fi exercitată de colegi sau de un superior.

Cum să o detectezi
Câteva exemple de comportamente de hărțuire includ:
– Nepăsarea sau lipsa de comunicare cu lucrătorul.
– Lipsa de respect, dispreț sau abordarea inadecvată.
– Critica constantă a muncii sale și chiar a vieții sale private.
– Acuzarea, amenințarea sau insultarea verbală, scrisă sau telefonică.
– Ignorarea prezenței sale și refuzul de a-i adresa cuvântul (din propria inițiativă a lucrătorului sau ca o impunere a altui coleg), provocând izolarea sa (psihologică și fizică).
– Răspândirea de zvonuri, vorbit pe la spate, umilirea sa, imitarea sau râsul de el.
– Facerea sa să creadă că este bolnav și obligarea sa să facă examene psihiatrice sau psihologice.
– Punerea în discuție constantă a muncii sale, evaluarea ei în mod incorect și răuvoitor.
– Atribuirea unor munci umilitoare, nocive sau imposibile de realizat.
– Suprasolicitarea cu muncă, punerea de piedici în calea lucrului său sau neasigurarea resurselor necesare pentru îndeplinirea muncii sale.
– Neprezentarea de sarcini sau obligarea lui să îndeplinească munci sub competența sa.
– Hărțuire și violență sexuală.
– Amenințări și agresiuni la adresa integrității fizice, a proprietăților sau economiei sale.
– Manipularea instrumentelor sale de lucru.
– Crearea de rapoarte negative și nedrepte despre el și refuzul de a-i oferi oportunitatea de a se apăra.
– Exagerarea greșelilor sale și subevaluarea dedicării, competențelor și succeselor sale.
– Hărțuirea celor care îl susțin.
– Refuzul sau punerea de obstacole atunci când solicită permisiuni sau activități la care are dreptul.
– Provocarea unei reacții emoționale cum ar fi furie sau mânie disproporționată, plâns, insulte.
– Control strict al orelor sale de muncă.

Prezența ocazională a unuia sau a mai multor astfel de comportamente nu indică în mod necesar faptul că are loc o hărțuire, deoarece în majoritatea cazurilor este necesar ca acestea să se manifeste într-un număr mai mare, cu cât mai multe comportamente este supusă, cu atât situația este mai gravă, mai intensă și mai generalizată. Cu toate acestea, uneori, un singur comportament de hărțuire poate fi suficient dacă este destul de semnificativ și traumatizant, dacă distruge eficient aspectele cheie ale auto-conceptului și încrederii în sine ale celui care o suferă, dacă cauzează descurajare insurmontabilă sau declanșează gânduri autodistructive.

Un alt criteriu pentru a vorbi despre hărțuirea la locul de muncă este că aceste comportamente trebuie să se repete frecvent și să nu fie conflicte sau lipsă de respect izolate. Convențional, se acceptă ca suficient (dar nu necesar) ca aceste comportamente să aibă loc cel puțin o dată pe săptămână, deși există experți care vorbesc despre o frecvență de două ori pe săptămână. În cele din urmă, aceste comportamente trebuie să fie persistente în timp, adică să nu fie rezultatul unor circumstanțe temporare sau fără legătură cu un scop de a dăuna persoanei hărțuite (hărțuirea este intenționată). De obicei, este considerat că timpul suficient pentru a vorbi despre hărțuire este de șase luni, dar nu neapărat, din aceleași motive menționate mai sus (depinde de intensitatea și de efectul pe care îl are comportamentul).

Consecințele pentru victimă
Consecințele Mobbing-ului sunt multe și foarte diverse. Din punct de vedere psihologic, victima poate prezenta:
– Tulburare de stres post-traumatic caracterizată prin hiperactivitate și hiper-vigilență, evitarea locurilor, situațiilor sau persoanelor asociate cu trauma.
– Probleme emoționale.
– Depresie.
– Stres și tulburări de anxietate.
– Tulburări psihosomatice: simptome fizice ca urmare a suferinței psihologice, cum ar fi dureri de cap, dureri de stomac etc.
– Scăzută încredere în sine.
– Autopercepție negativă.
– Sentimente de vinovăție, îngrijorare, frică.
– Tulburări de somn.
– În cazurile grave, poate duce la sinucidere sau la automutilare.
– În plus, toate aceste consecințe pot fi însoțite de probleme în relația de cuplu, familie, prieteni (de exemplu, persoana își poate descărca furia și frustrarea acasă, ceea ce poate afecta în același timp dezvoltarea psihologică a copiilor).

În majoritatea cazurilor, există și consecințe clare la nivelul muncii. De obicei, victimele sunt concediate sau părăsesc locul de muncă prin decizia lor. De asemenea, este dificil să-ți găsești un nou loc de muncă și să te integrezi într-o nouă echipă.

Unde să mergi dacă ești victimă
Având în vedere toate patologiile și dificultățile posibile generate de hărțuirea la locul de muncă, este important să oprești acest comportament cât mai curând posibil. Victima poate merge la superiorii săi sau la persoanele responsabile de menținerea unui climat de lucru plăcut (de exemplu, resurse umane, responsabili cu sănătatea și siguranța la locul de muncă). Dacă niciuna dintre aceste opțiuni nu este posibilă, se recomandă raportarea la organizațiile competente. De asemenea, este util să apelezi la profesioniști în psihologie specializați în ace

Istoria hipnozei a fost însoțită de numeroase spectacole care au generat o idee greșită despre caracteristicile acestei tehnici și utilizările sale, dar în ce constă exact hipnoza? Care sunt credințele false care au rezultat din utilizarea inadecvată a acesteia? Hipnoza este definită ca o stare mentală sau un set de atitudini generat de o serie de instrucțiuni și sugestii care pot fi generate de o altă persoană (hipnotizator) sau pot fi auto-induse de persoana respectivă (auto-sugestie). De asemenea, în cadrul terapiei psihologice, este o situație în care terapeutul, prin intermediul unui set de proceduri, sugerează pacientului să experimenteze o serie de schimbări în diverse domenii (perceptiv, senzorial, cognitiv și comportamental). Scopul acestui proces este ca schimbările să se producă cu o mai mare eficacitate și rapiditate. În plus, hipnoza ca procedură terapeutică este considerată una dintre cele mai vechi tehnici pentru a genera schimbări de diverse naturi. De fapt, s-a observat că toate marile culturi au folosit instrumente sugestive pentru a amplifica efectul diferitelor tipuri de intervenții. Pe de altă parte, acest proces este compus din diferite faze, fiecare având o funcție sau un obiectiv diferit. Prima dintre acestea, faza de inducție, joacă un rol fundamental, deoarece permite persoanei să fie mai receptivă la această schimbare. Hipnoza este considerată un proces interactiv între hipnotizator și hipnotizat, în care acesta din urmă își lasă „controlul” asupra diverselor procese terapeutului. Cu toate acestea, trebuie remarcat faptul că, în ciuda a ceea ce vedem în diversele emisiuni de televiziune sau alte tipuri de spectacole, renunțarea pacientului la control este voluntară, fiind conștient de întregul proces și putând recăpăta controlul sau întrerupe procesul în orice moment. În ciuda descoperirilor privind aplicarea acestei instrumente, este dificil să găsești definiții clare pentru unele dintre elementele care o alcătuiesc, fiind destul de frecvent să găsim că, în mod popular, unele concepte au fost asociate cu caracteristici negative de personalitate, cum ar fi „persoane ușor influențabile” sau „slăbiciune mentală”. Un alt aspect de remarcat este utilizarea neadecvată pe care au făcut-o numeroase spectacole a acestei instrumente. De fapt, acum câteva săptămâni, un cunoscut canal de televiziune public a lansat un nou spectacol în care actori și alte persoane cunoscute erau presupus hipnotizați. Cu toate că a avut un mare succes televizat la premieră, au existat numeroase asociații care au denunțat și au solicitat retragerea acestuia, evidențiind înșelăciunea și fraudarea acestui tip de spectacole. Aplicații clinice ale hipnozei S-au dezvoltat diverse aplicații ale hipnozei, în special în domeniul medicinei și psihologiei, unde s-a evidențiat utilizarea sa în probleme de durere, greutate, colon iritabil, consum de tutun, anxietate și depresie asociate cu cancerul, greață și vărsături anticipatorii generate de chimioterapie și alte probleme de comportament. Cu toate acestea, hipnoza nu este considerată ca o terapie în sine, ci ca un instrument folosit împreună cu o gamă largă de intervenții. Unul dintre domeniile în care interesul pentru utilizarea acestui instrument a crescut foarte mult este oncologia, unde a fost inclus în diverse programe de intervenție, precum și în formarea specialiștilor. Potrivit unor curente de intervenție, hipnoza este considerată o modalitate de relaționare în care terapeutul, prin experiențe generate prin cuvânt și sugestie, reușește să comunice cu lumea pacientului. Astfel, prin comunicarea generată în această legătură, se caută atenuarea mecanismelor de apărare ale pacientului pentru a promova schimbarea. Principalele mituri În timpul dezvoltării hipnozei, câmpul științific al acestui instrument a fost însoțit de așa-numita „hipnoză de spectacol”, favorizând emergența unor credințe și mituri greșite despre aceasta. În plus, această situație a favorizat asocierea acesteia cu științe oculte, ezoterism sau parapsihologie, ducând la concepții false care au stimulat un respingere puternică din partea multor persoane. Principalele mituri legate de hipnoză derivate din aspectul său mai folcloric sau de spectacol sunt următoarele: O persoană poate rămâne blocată în procesul de hipnoză și nu poate ieși din starea de tranșă. În timpul procesului hipnotic, pacientul este complet conștient de ceea ce se întâmplă în jurul lui și menține controlul situației în orice moment, astfel încât poate întrerupe procesul când dorește. Hipnoza poate agrava problemele latente ale pacientului. Nu există dovezi științifice care să demonstreze că acest instrument poate genera efecte secundare sau să înrăutățească problemele solicitantului. Procesul generează o stare similară cu somnul. De fapt, se întâmplă exact opusul, pacientul rămâne treaz în tot momentul. De fapt, este posibil să se facă hipnotizare cu ochii deschiși. Așa cum se întâmplă în majoritatea cazurilor, închiderea ochilor pentru acest proces este facută pentru a îmbunătăți concentrarea pacientului în timpul hipnozei. În plus, dovezi demonstrează că hipnotizatul participă activ la administrare. În timp ce persoana este sub hipnoză, își pierde controlul volunt