Vergonța este o emoție care, în ciuda reputației sale negative, are un rol important în societate: ne permite să asumăm și să observăm regulile sociale, să ne scadă senzația de măreție, să ne ajute să ne integrăm.
Există două aspecte ale rușinii: sentimentul de pierdere a demnității cauzat de o greșeală comisă sau de o umilire sau insultă primite, sau de lipsa de recunoaștere în copilărie, de exemplu.
Rușinea cauzată de mediul înconjurător. Sentimentul de disconfort produs de teama de a face de râs în fața cuiva, sau de teama ca altcineva să facă acest lucru, când sentimentul de valoare și adecvare este diminuat. Așa cum în orice aspect uman, contradicția este la ele acasă: Nu ne place să ne simțim rușinați sau inhibați, dar în același timp numim „nesimțit” pe cineva care acționează fără să o aibă. Putem simți rușine doar într-o anumită situație sau ne putem simți rușinați încă de la primii ani de viață, ca și cum ne-am fi născut cu ea. Aproape toți oamenii au simțit rușine la un moment dat, fie pentru un act comis, fie pentru aspectul lor fizic, diferența dintre noi constă în modul în care o gestionăm.
Rușinea este o emoție care poate fi extrem de limitatoare și care ne blochează progresul în viață. La fel ca majoritatea emoțiilor, nu este sănătos să ne lăsăm captivi de ele și să ne lăsăm dominați, avem nevoie să o reglăm. Nu simțim numai rușine legată de aspectul nostru, ci și de felul nostru de a fi, de anumite calități personale, de frica de eșec… Uneori ne credem foarte buni ascunzându-ne ceea ce nu ne place la noi, dar cu siguranță aceasta influențează rezultatele.
Putem pretinde că ne rușinăm atunci când avem mari succese pentru a nu fi considerați aroganți, este o falsă modestie. Și, pe de altă parte, există oameni care nu acceptă și nu recunosc niciodată realizările lor din rușine, pentru a nu părea egoiști sau încrezuți. Rușine sau vinovăție? Nu sunt același lucru, deși le putem confunda. Vinovăția este o critică care se naște din raționament, este o judecată negativă asupra a ceea ce am făcut și ajută la repararea a ceea ce considerăm că nu am făcut în mod corespunzator, vinovăția poate genera o creștere a energiei interne. Apare după o reflecție și se bazează pe regulile sau credințele sociale.
Rușinea este o emoție de inadecvare, de inferioritate și de valoare scazută sau de a avea ceva rău. Scade energia, ne face să ne ascundem și ne inhiba. Sentimentul de a nu fi suficient de bun poate împiedica să facem lucruri pe care cu siguranță le dorim, ne ascundem. Funcția sa așa cum am menționat, rușinea are funcția de a ne face să ne îndeplinim așteptările sociale și să fim acceptați de comunitate. Rușinea este activată atunci când credem (în majoritatea cazurilor implicit) că am încălcat o normă socială (sau un set personal de standarde) și suntem expuși riscului de a fi excluși din grup. Simțim că există un aspect al nostru care nu este acceptabil și, prin urmare, trebuie să îl ascundem (fie ascunzându-ne pe noi înșine, fie prezentându-ne sub o formă social acceptabilă). Prin urmare, îndeplinește o puternică funcție de reglare socială. Este prezentă în fiecare dintre noi într-un mod adecvat, dar poate deveni patologică atunci când ne determină să dezvoltăm dependențe sau să devenim violenți, să intrăm în depresie sau să ne confruntăm cu probleme legate de alimentație. Pare ciudat să te gândești că o persoană cu probleme emoționale poate avea rușine, dar este una dintre emoțiile care apar în aceste tulburări ca bază care stimulează consumul, violența, obținerea acesteia cu alimente… Rușinea adecvată sau inadecvată Rușinea adecvată este adaptativă, ne ajută să corectăm comportamente și atitudini sancționate social sau personal, protejează conexiunea noastră cu ceilalți și previne izolarea socială. Ne face să arătăm ce este mai bun în noi pentru a fi acceptați și să satisfacem nevoia noastră emoțională de apartenență. Ne face să ascundem doar anumite aspecte care nu afectează modul nostru de a progresa în viață. În schimb, atunci când rușinea este atât de puternică încât ne determină să adoptăm comportamente distructive pentru a nu o vedea sau simți, poate deveni o rușine distructivă. Ne face să simțim că nu suntem (și nu vom fi niciodată) suficient de buni; se trăiește ca o autodesprețuire, generând paralizie, inhibiție excesivă sau încercarea de a adormi sentimentul realizând comportamente dăunătoare. Acesta este baza multor tulburări alimentare, unde rușinea față de corp, distorsionarea corpului, văzut ca ceva ce nu suntem, rușinea de a avea acea formă corporală, spre exemplu, este prezentă. În dependențe, rușinea este prezentă și prin realizarea aceleiași dependențe și poate fi prezentă și la început. Multe atitudini agresive sunt pentru a ascunde rușinea de a fi inferior.
Reglementăm rușinea
În cadrul lucrării terapeutice pe care o desfășor în calitate de psiholog, primul pas este de a o cunoaște. a înțelege și a o valida. Să acordăm timp în terapie pentru a observa și a cunoaște rușinea noastră. Să căutăm funcția pe care o are în viața noastră, de ce apare, de când este în noi, când este activată și la ce nivel, ce ne împiedică să facem sau ce ne forțează să facem.
Imităm pe cineva dintre persoanele care ne-au îngrijit în copilărie? Să ne recunoaștem pe noi înșine: cine sunt eu cu acea rușine, ce îmi este teamă dacă acea rușine nu îmi controlează viața. Să înțelegem că, poate într-un început, rușinea mea a avut o funcție adaptivă corectivă și adecvată, dar în prezent a crescut atât de mult încât mă condiționează. Validarea ar însemna să ne bucurăm că toate emoțiile interioare au o intenție de ajutor, de protecție, dar în prezent această intenție este atât de intensă încât creează probleme.
Este important să ne întrebăm: Ce se află sub rușine, ce ascunde? Și atunci când ne simțim mai siguri cu această emoție, să începem să o confruntăm, în loc să o ascundem sau să o evităm. Să ne confruntăm mai întâi cu situații simple și mai ușoare, în medii mai sigure și protejate, să apreciem realizările noastre și, treptat, să învățăm să trăim cu ea. Să învățăm să prezentăm imperfecțiunile noastre ca ceva ce este mai normal, unde toți avem ceva ce nu se încadrează în canoanele sociale, și să învățăm să ne prezentăm vulnerabili și imperfecti în fața persoanelor apropiate sau intime. Avem nevoie
