Astăzi, vă povestesc o aventură captivantă despre cum cultivarea încrederii de sine poate distorsiona echilibrul și potențialul uman, și cum putem schimba direcția în favoarea tuturor.
Într-un tărâm îndepărtat, exista un regat în care încredera de sine era considerată cea mai valoroasă abilitate. Cei care o posedau erau înălțați în vârfuri și primeau toate privilegiile și oportunitățile uimitoare pe care le oferea regatul. Cetățenii cu încrederea de sine mai scăzută, în schimb, erau învăluiți de umbrele nesiguranței și rămâneau blocați în propriile lor limite.
Dar pe măsură ce timpul trecea, regatul a fost stăpânit de inegalități tot mai mari. Cei încrezători de sine înfloreau într-o realitate privilegiată și nu mai aveau răbdare sau empatie pentru ceilalți. În timp ce aceștia se îmbogățeau în iubire și succes, majoritatea populației se clătina în incertitudine și neîmplinire.
Însă, într-o zi, o vrăjitoare intră în regat și spuse: „Este timpul să găsim o nouă cale de a crește încrederea de sine și a aduce echilibrul înapoi în regat!”
Vrăjitoarea a învățat cetățenii regatului să-și descopere talentul unic și să-l împărtășească cu ceilalți. Ea a promovat învățarea colaborativă și a început să organizeze ateliere în care fiecare persoană putea contribui cu talentele și pasiunile lor pentru a-i ajuta pe ceilalți.
Și pe măsură ce cetățenii realizau că pot face o diferență în viețile celorlalți, încrederea de sine a luat o nouă formă. Nu mai era despre a fi cel mai bun sau de a-i domina pe ceilalți, ci despre a construi conexiuni autentice și despre a fi reciproc recunoscători pentru contribuțiile aduse în comunitate.
Regatul se transformă treptat într-o societate în care fiecare individ a devenit valorizat nu doar pentru încrederea lor personală, ci și pentru modul în care își folosește încrederea pentru a sprijini pe ceilalți. Astfel, inegalitățile au început să se estompeze și încrederea de sine a devenit un vehicul pentru creșterea și cooperarea colectivă.
Această poveste ne amintește că, în loc să ne concentrăm doar pe încrederea de sine individuală, ar trebui să ne canalizăm energiile spre a construi o lume mai echitabilă și să sprijinim valorile comune. Pentru ca încrederea de sine să fie o forță pozitivă, trebuie să ne preocupăm în mod activ de binele celorlalți și să ne alăturăm împreună inițiativei de a sprijini echitatea și solidaritatea. Numai așa vom planta sămânța unui viitor mai bun pentru toți!
Este adevărat că încrederea în sine are beneficii, dar modul în care este adesea învățată este greșit și poate fi dăunător. Poate că cineva apropiat ție, cum ar fi un părinte, un profesor sau un manager, te-a îndemnat să încerci să fii mai încrezător în tine? Probabil că aveau intenții bune, crezând că fiind mai încrezător te va ajuta să reușești în viață. Dar ai constatat că aceasta te-a făcut să te simți frustrat și ajutat? Până la urmă, nu poți doar să te prefaci că ai încredere în tine. Dacă da, ai experimentat ceea ce noi numim „capcana încrederii”: convingerea populară, dar greșită, că simplul fapt de a spune oamenilor să aibă mai multă încredere în ei îi va ajuta să-și îmbunătățească viața. În multe părți ale societății occidentale, copiii sunt îmbiați cu laude menite să le crească încrederea în sine – chiar dacă doar și-au legat șireturile sau și-au pus geacă. Odată ce cresc, li se încurajează să-și cultive propria încredere în sine. Luați cartea foarte populară pentru copii, Iubăreții din Regatul Stimei de Sine (1991), în care autoarea și coach-ul profesionist Diana Loomans le spune: Porțile regatului se deschid larg, Spune aceste cuvinte de trei ori cu mândrie: „Sunt iubitor! Sunt iubitor! Sunt iubitor! ” Cărțile de dezvoltare personală pentru adulți sunt similare, de obicei pline de exerciții de încredere în sine – de la enumerarea realizărilor tale până la a-ți spune că ești grozav, nu este aproape nicio scuză să nu ai încredere în tine. Ca psihologi care studiem dezvoltarea caracterului la copii, credem că aceste exerciții de încredere în sine sunt greșite. Nu sugerăm că încrederea în sine nu are beneficii. Un corp mare de cercetare științifică arată că persoanele încrezătoare în sine sunt mai fericite, mai sănătoase și mai de succes. Sugerăm că modul în care oamenii de obicei încurajează încrederea în sine este contraproductiv, chiar dăunător. Una dintre strategiile greșite pe care le folosesc mulți părinți este aceea de a oferi lăudăroșenie exagerată, cum ar fi „Ești uimitor! Ai făcut incredibil de bine!” . Când am realizat observații la domiciliu ale interacțiunilor părinte-copil, am constatat că părinții erau înclinați să ofere lăudăroșenie exagerată copiilor cu o încredere scăzută în sine. Deși bine intenționată, această cercetare din 2017 arată că lăudăroșenia exagerată poate avea efecte negative, făcând ca cei cu încredere scăzută în sine să se îngrijoreze că nu vor putea să se ridice la nivelul standardelor implicate de lăudăroșenie. Cu cât primeau mai multă lăudăroșenie exagerată de la părinții lor, cu atât le scădea mai mult încrederea în sine în timp . În experimentele noastre, i-am rugat pe copii să îndeplinească o sarcină, cum ar fi să facă un desen sau să cânte o melodie pe scenă. Când copiii cu încredere scăzută în sine primeau lăudăroșenie exagerată pentru eforturile lor (de exemplu, „Ai făcut incredibil de bine!”), am observat că evitau sarcinile dificile și deveneau mai prudenți, pentru a se feri de perspectiva eșecului, în comparație cu colegii lor, care primeau laude moderate (de exemplu, „Ai făcut bine!” ) sau deloc. În studiul din 2017, am evaluat un grup de copii timp de mai mult de un an și am constatat că, cu cât primeau mai multă lăudăroșenie exagerată de la părinții lor, cu atât le scădea mai mult încrederea în sine în timp. O altă formă populară, dar greșită, de încurajare implică învățarea oamenilor să practice auto-vorbele pozitive – să-și spună că sunt minunați, să-și amintească de toate realizările lor sau să-și reamintească laudele pe care le-au primit de la cei dragi. Din păcate, similar cu situația lăudăroșeniei exagerate, auto-vorbitul pozitiv poate să le amintească în mod ironic individului cu încredere scăzută în sine despre discrepanța dureroasă dintre cine sunt ei și cum și-ar dori să fie. De exemplu, cercetările arată că repetarea afirmațiilor pozitive despre sine – cum ar fi „Sunt o persoană iubitoare!” – poate face ca persoanele cu încredere scăzută în sine să se simtă mai rău despre sine. La fel, gândirea la propriile succese poate determina persoanele cu încredere scăzută în sine să se simtă mai anxioase, provocând tensiune, tremur și lipsă de respirație. Chiar și relatările de laudă din partea partenerului romantic nu aduc bucurie persoanelor cu încredere scăzută în sine; ele resping lauda. Pe scurt, două dintre cele mai comune moduri de a încuraja încrederea în sine în mod accidental lărgește decalajele de încredere, făcând ca persoanele care nu au încredere în sine să se simtă și mai deprimat despre sine. Dar asta nu e tot. Modul în care încrederea în sine este învățată în prezent ar putea transmite și un mesaj mai profund și mai insidios. Conform afirmațiilor lui Shani Orgad și Rosalind Gill în cartea lor Confidence Culture (2021), mesajele despre încredere în sine sunt adesea adresate unor indivizi care fac parte din grupuri sociale dezavantajate sau marginalizate – inclusiv femei, persoane de culoare și persoane sărace – se crede că le lipsește încrederea în sine. Mesajele „fiți încrezători în voi înșivă” transmit acestor indivizi că ei sunt de vină pentru propriile probleme. De exemplu, multe cărți de dezvoltare personală despre încredere în sine sunt adresate femeilor cu intenția de a le ajuta; totuși, ideile pe care le conțin pot să întoarcă fără să vrea vina asupra femeilor. O astfel de carte, Codul încrederii (2014), pretinde că oferă femeilor un ghid pentru a depăși lipsa de încredere în sine și a obține mai mult succes în lumea corporatistă. Autoarele, jurnaliste de televiziune Katty Kay și Claire Shipman, fac o revizuire a cercetărilor care arată că femeile au o încredere în sine mai scăzută decât bărbații și susțin că acest decalaj de încredere poate împiedica progresul lor în lumea corporativă, unde persoanele care emană încredere în sine sunt favorizate pentru promovări, funcții de conducere și creșteri salariale. Kay și Shipman concluzionează că femeile suferă de „răni ale încrederii auto-infligente”, sugerând că ele sunt cele care au cauzat aceste răni. „Simplu spus”, susțin ele, „creierul unei femei nu este prietenul ei când vine vorba de încredere.” Într-un articol înruditoare pentru The Guardian în 2014, ele au adăugat că încrederea în sine „poate fi distribuită în mod inegal și nedrept, dar este ușor de dobândită”. Deși aparent benign acest mesaj ar putea să transmită femeilor că cauza inegalităților sociale se află în interiorul lor. Sugerează femeilor că sunt împiedicate de bariere interne, nu de nedreptăți sociale, și că le revine lor responsabilitatea de a dobândi mai multă încredere în sine pentru a depăși aceste bariere. Lipsa de încredere în sine nu este o deficiență personală, ci este o reflecție a unor idei și structuri sociale mai largi Această accentuare a
