Cleptomania este un tulburare psihică care se încadrează în categoria „tulburări disruptive și de control al impulsurilor”, conform „Manualului Diagnostic și Statistic al Tulburărilor Mentale” (DSM), editat de Asociația Americană de Psihiatrie. Conform DSM, o persoană diagnosticată cu cleptomanie are un comportament repetitiv de a fura obiecte care nu îi aparțin. În schimb, spre deosebire de persoanele care fură în scop lucrativ, scopul persoanei cleptomane nu este de a se îmbogăți sau de a obține un beneficiu personal, ci actul de a fura devine în sine obiectivul acesteia, fiind ceea ce îi aduce satisfacție și beneficiu. De asemenea, obiectele furate de către o persoană cleptomană sunt, în general, lipsite de valoare sau utilitate pentru aceasta.
Problema cu cleptomania constă în faptul că persoana afectată, din cauza tulburării controlului impulsurilor, se simte obligată să satisfacă rapid impulsul de a fura obiecte, indiferent de valoarea lor, în momentul în care consideră că circumstanțele sunt favorabile. Actul de furt este adesea însoțit de o anxietate puternică pentru persoană, iar comportamentul de a fura reducând disconfortul resimțit. Ulterior, persoana poate experimenta sentimente de vinovăție și/sau rușine în majoritatea cazurilor. De aceea, persoanele cleptomane acceptă măsurile necesare pentru a controla impulsurile și pentru a primi ajutor din partea diferitelor resurse asistențiale la care au acces.
În ciuda faptului că cleptomania a fost definită la sfârșitul secolului al XIX-lea, este încă o tulburare dificil de caracterizat în general, deoarece cercetările provin din relatări de cazuri unice, iar prevalența reală și cauzele, cursul și tratamentul adecvat rămân necunoscute în mare măsură. Cu toate acestea, sunt tot mai multe cunoscute caracteristicile care definesc cleptomania, ceea ce ajută la înțelegerea diferenței dintre o persoană care comite o infracțiune și una care manifestă același comportament ca rezultat al impulsivității asociate unei tulburări psihologice.
Astăzi, există în unele cazuri știri în mass-media care menționează prezența acestui tip de problemă la persoane cunoscute care comit astfel de fapte. Ce determină astfel de comportamente? Cine suferă de cleptomanie? Conform datelor poliției, se estimează că aproximativ 5% din furturile comise în Spania sunt rezultatul persoanelor cleptomane. Acesta este un tulburare care se declanșează adesea în adolescență, continuă în vârsta adultă și poate persista până la bătrânețe, și care afectează mai mult femeile decât bărbații, într-o proporție de 3 la 1. În majoritatea cazurilor, comportamentul persoanelor cleptomane afectează și alte domenii vitale, cum ar fi familia, viața socială, locul de muncă sau viața personală. De multe ori, există și o comorbiditate cu alte tulburări, cum ar fi anxietatea, depresia, tulburările de dispoziție, tulburările de personalitate, dependența de alcool sau droguri sau dependența de cumpărături. Prin urmare, este important ca un specialist să efectueze o evaluare profundă în fiecare caz.
Cleptomania a fost, de asemenea, comparată cu comportamentele adictive, având în comun caracteristici precum ușurarea resimțită după actul de furt și sentimentul de vinovăție ulterior, odată ce persoana este conștientă că a comis un act ilegal. Pe baza celor menționate anterior, caracteristicile care definesc profilul psihologic al persoanei cu cleptomanie sunt:
– De obicei femei;
– Au sentimente de vinovăție, tristețe și anxietate;
– Au o tulburare de control al impulsurilor, cu dorința irezistibilă de a fur;
– Pot suferi de o formă de dependență – alcool și/sau droguri sau dependență de cumpărături;
– Sunt conștiente de actul de furt, atât pentru că este inadecvat, cât și pentru că nu are sens, deoarece nu există un scop real de îmbogățire.
Conform experților, cleptomania nu este foarte frecventă, dar din cauza dificultăților în diagnostic, numărul de cazuri poate fi mai mare decât cel cunoscut în realitate. Acest lucru se datorează faptului că pacientul necesită mai multe consultații pentru a recunoaște comportamentele de furt și pentru a căuta soluții la această problemă în momentul în care începe un proces terapeutic. Pentru diagnosticare, este important să se identifice un număr semnificativ de furturi pe parcursul unei perioade de 6 luni, deoarece unele persoane pot să comită furturi punctuale. Gradul de gravitate și frecvența cleptomaniei variază, iar evaluarea adecvată este necesară pentru a stabili un diagnostic.
Cum poate fi abordată cleptomania? Cleptomania, precum și alte tulburări psihologice, poate fi tratată printr-un proces terapeutic adecvat. Primul pas fundamental pentru a interveni și a căuta soluții pentru suferința generată este conștientizarea problemei. Un mod de a face față cleptomaniei este de a reduce stimulii care declanșează persoanei impulsul sau dorința de a comite un furt. De exemplu, schimbarea rutinei obișnuite a pacientului pentru a evita spațiile în care are loc acest comportament, a fi însoțit de un membru de familie sau prieten sau chiar reducerea dimensiunii genții pot fi precauții luate pentru a obține o primă îmbunătățire. Cu toate acestea, este important să abordăm și alte probleme sau preocupări ale pacientului care pot contribui într-un fel sau altul la menținerea problemei și care pot influența sem
