**Cuprins:**
1. Introducere
2. Schimbarea de perspectivă
3. Ceea ce înseamnă o școală inclusivă
4. Sugestiile părinților
5. Idei pentru transformare
6. Cunoașterea sistemului educațional
7. Lupta pentru o școală inclusivă
8. Adaptarea sistemului la elevi
**Introducere:**
Școala inclusivă este o provocare a secolului XXI, unde egalitatea de șanse și diversitatea trebuie să inunde sălile de clasă și să îmbogățească experiența de învățare a elevilor. Schimbarea începe prin a pune la îndoială bazele sistemului actual. Pe data de 3 noiembrie, Facultatea de Psihologie a Universității Autonome din Madrid a găzduit un eveniment care avea ca scop tratarea incluziunii persoanelor cu dizabilități în școli. Sub titlul „Provocările pentru o viață de calitate cu echitate pentru persoanele cu (dis)capacități”, evenimentul și-a propus să facă propuneri comune pentru a face ca inclusiunea să devină o realitate, în loc de a rămâne o provocare.
**Schimbarea de perspectivă:**
O frază spusă de mama unui copil cu dizabilități în timpul evenimentului „Există cineva care nu are un fel de disabilitate?” reprezintă o schimbare de perspectivă pe care mulți profesioniști încep să o includă în intervențiile lor. De fapt, într-o măsură mai mare sau mai mică, fiecare dintre noi are un anumit grad de dizabilitate: purtăm lentile de contact, nu auzim în totalitate bine, nu suntem capabili să ne exprimăm exact cum ne dorim anumite idei … Prin urmare, după cum a spus mama unui copil cu dizabilități în timpul evenimentului: „Există cineva care nu are abilități?”. Echipa Aesthesis nu a vrut să piardă ocazia de a se inspira și de a asculta profesioniști, familii și persoane cu această problemă care, prin mărturia lor, ne aduc un pic din realitatea lor. Dorim să aducem propunerile acestui eveniment, care ne-au părut interesante, publicului nostru, cu dorința principală de a deschide un spațiu de reflecție cu privire la o temă atât de complexă cum este inclusiunea persoanelor cu (dis)capacități în școlile obișnuite, promovând, totodată, schimbarea de atitudine care va face ca în loc să discutăm despre dizabilitate să începem să discutăm despre persoane.
**Ceea ce înseamnă o școală inclusivă:**
O școală inclusivă este aceea care are ca scop dezvoltarea maximă a tuturor elevilor și participarea tuturor, indiferent de condiția lor. Educația inclusivă este opusul educației segregate, în care elevii cu dizabilități învață în școli speciale. Includerea este recunoscută de Convenția Internațională cu privire la Drepturile Persoanelor cu Dizabilități (2006), un tratat internațional privind drepturile omului care promovează egalitatea acestui grup. Pentru părinții copiilor cu dizabilități, o școală inclusivă este o dorință: „cred în incluziune, chiar dacă nu există”. Ei solicită o egalitate de șanse și o mai mare participare în sistem în școlile obișnuite, adică o instituție care să ia în considerare diversitatea, în loc de normalitate. Părinții doresc o simțire a apartenenței la comunitatea educațională: „școlile sunt concepute pentru copiii altora, nu pentru ai noștri … de la pauzele care exclud copilul în scaun cu rotile … până la lista de materiale pentru începerea anului școlar, în care nu se iau în considerare diferențele”, a spus Mª del Mar González Noriega (mamă a unei persoane cu dizabilități și membră a CERMI Madrid).
**Sugestiile părinților:**
Printre sugestiile pe care le fac părinții se numără și aceea de a crește formarea tuturor membrilor comunității educaționale, de la portari la profesori, personalul de curățenie și echipa de conducere. Consideră că pentru ca schimbarea să fie posibilă este nevoie de o schimbare de atitudine care să înceapă prin instruirea întregului sistem, nu prin crearea de specialiști, toți membrii centrului fiind implicați în procesul educațional.
**Idei pentru transformare:**
Ignacio Calderón (profesor de Teoria și Istoria Educației la Universitatea din Malaga) a subliniat cum educația, atât în contexte formale cât și informale, este cheia pentru a te bucura de alte drepturi: locuință, politică sau muncă. În definitiv, educația este un drept instrumental care se leagă de viitor. Calderón a articulat discursul său pe baza acestei premize „a fi o persoană cu dizabilități nu este o realitate biologică, nu este în persoană, ci în relațiile dintre oameni”. Într-o anumită măsură, este o barieră artificială pe care o creăm noi atunci când ne raportăm unii la alții. Cu toate dificultățile pe care le întâmpină aceste persoane din cauza problemelor lor, poate că cele mai mari provocări cu care se confruntă sunt cele pe care restul societății le impun. Este în contextul educațional în care se pune în pericol dezvoltarea critică a personalității, unde avem primele noastre experiențe ale socializării care vor servi pentru abordarea viitoarelor relații care organizează mediul nostru. El a adus o serie de idei simple care, aplicate în mediul școlar și care pot fi extrapolate la alte contexte, au un potențial de transformare. Recuperarea umanității persoanelor cu (dis)capacități. Eliminarea dizabilității ca opresiune (excluderea nu poate fi justificată prin diferențe individuale). Educarea prin însoțire (a fi prezent în procesul educațional). Furnizarea de sprijin uman (suport personal, nu doar academic). Permite participarea la luarea deciziilor referitoare la procesul lor educativ. Evitați folosirea „etichetelor”. Nimeni nu este sindrom Down, ci au un nume și mii de calități care îi definesc ca persoane. Recunoaște personalul și punctele forte.
**Cunoașterea sistemului educațional:**
În timpul evenimentului, s-a subliniat ideea că punerea la îndoială a normei este cheia pentru incluziune în școală. Cu toate acestea, de multe ori, profesioniștii preferă să pună la îndoială persoana, formulând afirmații
